Arhive pe categorii: Uncategorized

Vindecarea trecutului

Standard

20150813_212500-1Relația pe care am avut-o cu părinții, în copilărie, este fundația pe care ne construim toate celelalte relații, inclusiv cea cu noi înșine. Nu numai că ne tratăm pe noi înșine așa cum s-au tratat pe ei înșiși părinții noștri sau unul pe celălalt, dar și tindem să extindem viziunile lor despre lume și viață în propriile noastre existențe. Ne imităm părinții, dar, în încercarea de a ne desprinde de modelele imprimate de ei spre a deveni independenți, folosim aceleași șabloane pe care le-am învățat de la ei. Cred că e important de spus că iubirea, sprijinul, protecția pe care ni le-au arătat au fost tot ce au putut oferi în acele momente, cu resursele de care dispuneau, având în fundal experiențele cu proprii părinți.

Nu ne obligă nimeni să iertăm ce ne-a rănit în copilărie fără să plângem, nu consider că ar trebui să ne prefacem că suntem consolați sau să uităm fără să conștientizăm durerile pe care, fără să vrea/știe, părinții ni le-au provocat.

Dovezile de neiubire, abandonul, egoismul, lipsa sprijinului nu sunt de reproșat părinților, ci de observat. În copilărie, cei mai mulți dintre noi au suferit în relația cu părinții. Unii nu înțeleg de ce, poate nici nu își pun problema, nu au idee ce răni profunde duc cu ei. Dar la maturitate fiecare ne sabotăm sufletește după modelul pe care l-am trăit.

Când/dacă descoperim suferința, primul lucru pe care îl face ego-ul este să arunce vina pe altcineva. În cazul legăturii cu părinții, dacă nevoile noastre de copii nu au fost împlinite, sufletul rămâne cu goluri pe care apoi ne străduim să le umplem: prin satisfacerea unor necesități false, prin relații de la care cerem  imposibilul. E mai ușor să cobori muntele decât să îl urci, cum se spune. Prin urmare, ne vine la îndemână să cerem ajutor din afară, să facem pe victimele, să cerșim atenție, să manipulăm sentimental, să-i agresăm pe alții pentru că și noi, la rândul nostru, am pățit așa ceva.

Taina reparării traumelor nu este ignorarea rănilor, ci vindecarea lor pas cu pas. Cel mai bun indicator al rănilor nevindecate sunt suferințele din prezent: tot ce ne nemulțumește la noi, ce le reproșăm altora, veșnica insatisfacție, dezamăgirile, fricile, mânia, frustrarea, invidia, gelozia. Mulți nu avem habar că am suferit în copilărie și că ducem cu noi povara acelor răni, dar cred că nu putem să fim cu adevărat echilibrați, împăcați, fericiți în prezent dacă nu ne uităm spre trecut.

E adevărat că e dificil să îți recunoști că te-ai simțit neiubit de părinți sau că nu ai primit de la ei atenția de care aveai nevoie. E încă și mai dificil să vezi că poate atragi în viața ta modele, persoane sau experiențe similare care te fac să te simți neiubit, neapreciat, lipsit de valoare.

Cred că nu e de căutat motivul pentru care am avut anumite experiențe, ci rațiunea pentru care nu ne putem împăca în noi înșine cu ce am trăit. Iubirea pe care o pretindem de la alții, dacă nu își găsește împlinirea, ne face să nu ne mai iubim nici noi. Când, în fapt, ar trebui să fie un motiv bun să ne iubim mai mult și să ne bucurăm de darul divin al vieții și de faptul că suntem unici.

Pe lângă aceia care se simt frustrați, mânioși, nemulțumiți față de relația lor cu părinții, mai sunt și alții care se comportă ca niște victime ale acestora, retrăind la infinit după regulile șantajului sentimental, ignorând sau tăinuind adevărul despre ceea ce au simțit în trecut, despre felul cum trecutul continuă să le afecteze prezentul.

Nu suntem părinții noștri, deși ei trăiesc în noi. Nu e vina noastră pentru felul în care am fost tratați în copilărie. Și nu e nici vina părinților pentru că atât au putut/știut să ofere. Pentru că nu despre a da vina pe cineva este vorba, ci despre a înțelege.

 

Talentul tău

Standard

images„Talentul tău este darul lui Dumnezeu pentru tine. Ceea ce faci cu el este darul tău pentru Dumnezeu.” Leo F. Buscaglia

Când vedem un tablou expresiv, când ascultăm o voce plăcută, când ne înfioară o pagină de literatură, când ascultăm pe cineva care pare să transmită magie prin cuvinte, ştim că ne aflăm în faţa unui talent manifestat. Unii îl admirăm şi ne bucurăm de el, alţii îl invidiem pentru că ne face să ne simţim mai prejos sau încercăm să-l imităm.

Talentul nu este imitabil, pentru că harul pe care Dumnezeu l-a pus în noi este unic. Şi cred că pe niciunul dintre noi nu ne-a lipsit de daruri. La unii, e drept, darul este mai vizibil, dar aceia l-au descoperit şi ştiu cum să-l folosească. Dar să descoperi care îţi este talentul, să te bucuri de el, să ai recunoştinţă pentru el, să-l împărtăşeşti celor din jur fără să aştepţi laude deşarte,  nu e deloc uşor. Dar nici imposibil nu este, iar procesul de descoperire are un farmec aparte.

Când o să găsiţi ceva-ul acela care vă face unici, ceva-ul care vă înseninează zilele, care dă aripi inimii voastre, atunci nu vă veţi mai compara cu nimeni, nu veţi mai invidia, iar rivalităţile, frustrările, competiţia, dorinţa de a afirmare vor fi uitate. Ceva cu totul nou va ieşi din căutarea voastră: veţi mulţumi cerului pentru toate darurile cu care v-a binecuvântat şi veţi face totul pentru a le împărtăşi celorlalţi.

Evoluția spirituală

Standard
Evoluția spirituală

“Procesul evoluției spirituale este un proces de extindere a conștiinței.” (Osho, Revolutia interioara)

Dezvoltare personală, transformare, evoluție și trezire spirituală. Cuvinte pe care le întâlnim la tot pasul. Au ajuns să fie înghițite pe nemestecate, asumate și refolosite apoi cu aplomb de maestru. Și nu e de mirare că mulți guru, maeștri, inițiați și experți răsar peste noapte și ne dau lecții de/despre spiritualitate. Eu mă bucur că oamenii sunt preocupați de latura asta (pentru că și eu sunt), dar e clar că între timp lumea nu a devenit deloc mai bună. Cred că fiecare este maestru pentru sine și pentru alții, de aceea mulțimea inițiaților nu e așa o grozăvie. Totuși, asta nu mă împiedică să mă întreb uneori câți dintre cei care scriu despre asta au siguranța că o fac în cunoștință de cauză. Iar cei ce citesc, în ce măsură înțeleg? Cum privim, fiecare dintre noi, evoluția? Cum ne dăm seama că evoluăm, la ce ne raportăm? Cred că fiecare are câte un răspuns doar al său la aceste întrebări, pentru că măsurarea evoluției, din perspectiva pământeană, este subiectivă. Osho, faimosul mistic indian, spunea că existența omului este indestructibil legată de o evoluție conștientă. Iar în procesul de evoluție este implicată luarea unei decizii: acceptînd faptul că stagnarea este sinonimă cu regresia, să alegem trecerea la un plan superior de conștiință.

Părerea mea este că evoluția sufletească (pentru că despre ea este vorba) presupune urmarea cursului, mișcarea, transformarea și creșterea. Fiecare în parte și toate odată. Întotdeauna credem că trebuie să ne raportăm la alții, când de fapt noi înșine stabilim unitatea de măsură care ne este proprie. Pentru că suntem entități diferite, aflate pe niveluri distincte, cu experiențe acțiuni/gânduri/sentimente  unice nu putem să ne comparăm cu alții, să ne victimizăm sau să ne lăsăm otrăviți de trufie, să judecăm sau să ne întristăm dacă suntem la rândul nostru judecați. Singurul nostru scop ar trebui să fie desăvârșirea.

Știm că nu am greșit calea spre desăvârșire și că schimbările ce se petrec cu noi sunt de bun augur, dacă ne dăm seama că nu avem nevoie de nimic din afara noastră pentru a fi mulțumiți, că în noi înșine a existat dintotdeauna sâmburele fericirii: “Mulți ani/ și cu mari eforturi/ am călătorit prin multe țări,/ am văzut munții-nalți,/ oceanele,/ dar ce n-am văzut/ a fost picătura de rouă strălucitoare/ în iarba din fața ușii mele.” (Rabindranath Tagore)

Și mai știm că nu greșim când învățăm să fim recunoscători pentru viață, când înțelegem de ce ni se dau anume experiențe nouă și nu altora, când suntem detașați de material și împăcați cu noi, când ne lăsăm cu încredere în voia lui Dumnezeu. Cu cât ne vom ține mai departe gândul de grijile sau dorințele lumești, vom fi mai prezenți în noi și vom accepta cu bucurie fiecare secundă de viață. Ne vom reaminti să fim în acord cu ritmurile Universului, în expansiune și continuă transformare.

 

Harmonia

Standard

Născută din bizara înlănţuire a iubirii cu războiul, a dorinţei de a acţiona cu plăcerea de a contempla, zeiţa numită de greci Harmonia are dificila misiune de a împăca diferenţele. Harmonia a fost menită să reprezinte echilibrul între tendinţele contrarii. Natura a înzestrat-o pe zeiţă cu puterea de a alunga neînţelegerile, de a concilia opoziţiile, de a-i învăţa pe muritori echilibrul şi cumpătarea. Legendele despre Harmonia amintesc de faimosul dicton „aurea mediocritas”. Minunata cale care ne duce, potrivit învăţăturilor buddhiste, la eliberare. Sau la fericire… Şi „ce este fericirea dacă nu simpla armonie dintre un om şi viaţa pe care o duce?” (Albert Camus) Cum îţi dai seama dacă Harmonia te veghează? Te bucuri de pace. © HarMonia

 lily