Vindecarea trecutului

Standard

20150813_212500-1Relația pe care am avut-o cu părinții, în copilărie, este fundația pe care ne construim toate celelalte relații, inclusiv cea cu noi înșine. Nu numai că ne tratăm pe noi înșine așa cum s-au tratat pe ei înșiși părinții noștri sau unul pe celălalt, dar și tindem să extindem viziunile lor despre lume și viață în propriile noastre existențe. Ne imităm părinții, dar, în încercarea de a ne desprinde de modelele imprimate de ei spre a deveni independenți, folosim aceleași șabloane pe care le-am învățat de la ei. Cred că e important de spus că iubirea, sprijinul, protecția pe care ni le-au arătat au fost tot ce au putut oferi în acele momente, cu resursele de care dispuneau, având în fundal experiențele cu proprii părinți.

Nu ne obligă nimeni să iertăm ce ne-a rănit în copilărie fără să plângem, nu consider că ar trebui să ne prefacem că suntem consolați sau să uităm fără să conștientizăm durerile pe care, fără să vrea/știe, părinții ni le-au provocat.

Dovezile de neiubire, abandonul, egoismul, lipsa sprijinului nu sunt de reproșat părinților, ci de observat. În copilărie, cei mai mulți dintre noi au suferit în relația cu părinții. Unii nu înțeleg de ce, poate nici nu își pun problema, nu au idee ce răni profunde duc cu ei. Dar la maturitate fiecare ne sabotăm sufletește după modelul pe care l-am trăit.

Când/dacă descoperim suferința, primul lucru pe care îl face ego-ul este să arunce vina pe altcineva. În cazul legăturii cu părinții, dacă nevoile noastre de copii nu au fost împlinite, sufletul rămâne cu goluri pe care apoi ne străduim să le umplem: prin satisfacerea unor necesități false, prin relații de la care cerem  imposibilul. E mai ușor să cobori muntele decât să îl urci, cum se spune. Prin urmare, ne vine la îndemână să cerem ajutor din afară, să facem pe victimele, să cerșim atenție, să manipulăm sentimental, să-i agresăm pe alții pentru că și noi, la rândul nostru, am pățit așa ceva.

Taina reparării traumelor nu este ignorarea rănilor, ci vindecarea lor pas cu pas. Cel mai bun indicator al rănilor nevindecate sunt suferințele din prezent: tot ce ne nemulțumește la noi, ce le reproșăm altora, veșnica insatisfacție, dezamăgirile, fricile, mânia, frustrarea, invidia, gelozia. Mulți nu avem habar că am suferit în copilărie și că ducem cu noi povara acelor răni, dar cred că nu putem să fim cu adevărat echilibrați, împăcați, fericiți în prezent dacă nu ne uităm spre trecut.

E adevărat că e dificil să îți recunoști că te-ai simțit neiubit de părinți sau că nu ai primit de la ei atenția de care aveai nevoie. E încă și mai dificil să vezi că poate atragi în viața ta modele, persoane sau experiențe similare care te fac să te simți neiubit, neapreciat, lipsit de valoare.

Cred că nu e de căutat motivul pentru care am avut anumite experiențe, ci rațiunea pentru care nu ne putem împăca în noi înșine cu ce am trăit. Iubirea pe care o pretindem de la alții, dacă nu își găsește împlinirea, ne face să nu ne mai iubim nici noi. Când, în fapt, ar trebui să fie un motiv bun să ne iubim mai mult și să ne bucurăm de darul divin al vieții și de faptul că suntem unici.

Pe lângă aceia care se simt frustrați, mânioși, nemulțumiți față de relația lor cu părinții, mai sunt și alții care se comportă ca niște victime ale acestora, retrăind la infinit după regulile șantajului sentimental, ignorând sau tăinuind adevărul despre ceea ce au simțit în trecut, despre felul cum trecutul continuă să le afecteze prezentul.

Nu suntem părinții noștri, deși ei trăiesc în noi. Nu e vina noastră pentru felul în care am fost tratați în copilărie. Și nu e nici vina părinților pentru că atât au putut/știut să ofere. Pentru că nu despre a da vina pe cineva este vorba, ci despre a înțelege.

 

Anunțuri

Comentariile nu sunt permise.