Darul vieţii

Standard

Mă întreb deseori cine dictează ritmul vieţii noastre şi ce ne face să credem că sunt importante lucrurile spre care ne grăbim. Cu toate că suntem mereu pe fugă, ne plângem că nu avem timp. Suntem prinşi între atâtea activităţi încât ne pierdem de noi înşine. Ne bucurăm că există atâtea direcţii spre care să tindem, atâtea de descoperit şi experimentat. Dar timpul vieţii noastre pământene se scurge pe altarul banalităţilor. Ne suprasolicităm fără să avem, în final, satisfacţii reale.

Momentele de pace în care să ne dăm voie să fim doar noi cu noi, să ne ascultăm sinele, au devenit un lux. De fapt, unii dintre noi nu ştiu sau au uitat cum să (se) asculte. Liniştea este aşa un maestru extraordinar…

Pentru că ne-am obişnuit cu consumerismul, sub toate formele, nu vedem că a devenit o formă comodă de a ne ignora sinele. Suntem invadaţi de informaţii  şi obiecte inutile de care credem că avem nevoie. Avem senzaţia că ele ne acoperă un gol, dar de fapt îl adâncesc. Eu am înţeles, în cele din urmă, că fericirea îmi zâmbeşte din lucrurile simple. Şi că fericirea nu se regăseşte în momente rătăcite, furate sau câştigate. Este o stare permanentă, fără să fie alimentată de un motiv. Primul pas spre fericire, aşa cum l-am descoperit eu, este recunoştinţa pentru darul vieţii.

Anunțuri

Comentariile nu sunt permise.