Evoluția spirituală

Standard
Evoluția spirituală

“Procesul evoluției spirituale este un proces de extindere a conștiinței.” (Osho, Revolutia interioara)

Dezvoltare personală, transformare, evoluție și trezire spirituală. Cuvinte pe care le întâlnim la tot pasul. Au ajuns să fie înghițite pe nemestecate, asumate și refolosite apoi cu aplomb de maestru. Și nu e de mirare că mulți guru, maeștri, inițiați și experți răsar peste noapte și ne dau lecții de/despre spiritualitate. Eu mă bucur că oamenii sunt preocupați de latura asta (pentru că și eu sunt), dar e clar că între timp lumea nu a devenit deloc mai bună. Cred că fiecare este maestru pentru sine și pentru alții, de aceea mulțimea inițiaților nu e așa o grozăvie. Totuși, asta nu mă împiedică să mă întreb uneori câți dintre cei care scriu despre asta au siguranța că o fac în cunoștință de cauză. Iar cei ce citesc, în ce măsură înțeleg? Cum privim, fiecare dintre noi, evoluția? Cum ne dăm seama că evoluăm, la ce ne raportăm? Cred că fiecare are câte un răspuns doar al său la aceste întrebări, pentru că măsurarea evoluției, din perspectiva pământeană, este subiectivă. Osho, faimosul mistic indian, spunea că existența omului este indestructibil legată de o evoluție conștientă. Iar în procesul de evoluție este implicată luarea unei decizii: acceptînd faptul că stagnarea este sinonimă cu regresia, să alegem trecerea la un plan superior de conștiință.

Părerea mea este că evoluția sufletească (pentru că despre ea este vorba) presupune urmarea cursului, mișcarea, transformarea și creșterea. Fiecare în parte și toate odată. Întotdeauna credem că trebuie să ne raportăm la alții, când de fapt noi înșine stabilim unitatea de măsură care ne este proprie. Pentru că suntem entități diferite, aflate pe niveluri distincte, cu experiențe acțiuni/gânduri/sentimente  unice nu putem să ne comparăm cu alții, să ne victimizăm sau să ne lăsăm otrăviți de trufie, să judecăm sau să ne întristăm dacă suntem la rândul nostru judecați. Singurul nostru scop ar trebui să fie desăvârșirea.

Știm că nu am greșit calea spre desăvârșire și că schimbările ce se petrec cu noi sunt de bun augur, dacă ne dăm seama că nu avem nevoie de nimic din afara noastră pentru a fi mulțumiți, că în noi înșine a existat dintotdeauna sâmburele fericirii: “Mulți ani/ și cu mari eforturi/ am călătorit prin multe țări,/ am văzut munții-nalți,/ oceanele,/ dar ce n-am văzut/ a fost picătura de rouă strălucitoare/ în iarba din fața ușii mele.” (Rabindranath Tagore)

Și mai știm că nu greșim când învățăm să fim recunoscători pentru viață, când înțelegem de ce ni se dau anume experiențe nouă și nu altora, când suntem detașați de material și împăcați cu noi, când ne lăsăm cu încredere în voia lui Dumnezeu. Cu cât ne vom ține mai departe gândul de grijile sau dorințele lumești, vom fi mai prezenți în noi și vom accepta cu bucurie fiecare secundă de viață. Ne vom reaminti să fim în acord cu ritmurile Universului, în expansiune și continuă transformare.

 

Anunțuri

Comentariile nu sunt permise.